Știți unde se află în Chișinău, strada Ioan Botezătorul, predecesorul lui Iisus Hristos, care mai târziu l-a botezat în apele Iordanului? Aceasta este pierdută în păienjenișul cartierelor vechi din partea de jos a orașului, unde nu poți să ajungi direct de la bulevardul central. Aceasta nu este foarte mare, începe din strada Alexandru Hajdeu, se prelungește până la strada Grădinilor, intersectând doar o singură stradă – Gheorghe Ureche. Coborând pe Armenească și cotind pe Cojocarilor vă veți apropia de ea, dar dacă veți întreba de localnici cum se poate ajunge acolo, este foarte probabil să nu primiți un răspuns foarte concret: ”Undeva pe aici pe aproape, căutați un pic”.
Ce este interesant pe această stradă, încât să merite a fi vizitată? Pe stradă nu se află nicio instituție, nici măcar un magazinaș, oricât n-ai privi în jur – nimic deosebit! Însă ceea ce urmează a fi văzut nu este în jur, ci sub picioare!
Atracția străzii Ioan Botezătorul este pavajul din piatră. Veche, rudimentară, parțial îngropată în asfalt, adevărata piatră de pavaj de Chișinău, pe care au galopat copitele cailor iar acum, hodorogind pe suprafața denivelată, trec automobilele.
Când a fost pavată această stradă, care inițial era numită strada Ivanovskaia, iar în perioada română – Ion Creangă?
Prima tentativă de a pava străzile Chișinăului a fost făcută încă în anul 1818, însă nu au fost găsite resursele necesare, astfel lucrarea a fost amânată.
A doua tentativă masivă a avut loc în timpurile guvernatorului de război Fiodorov. În 1835, când a ieșit Ordinul Senatului despre necesitatea pavării străzilor din oraș, Basarabia n-a rămas în urmă. Au fost create consilii temporare, compuse din orășeni – proprietari ai caselor – sub conducerea administratorului orașului și sub președinția gubernatorului civil. Aceștea au marcat străzile pentru pavarea inițială și succesivă, pentru a aproba planul la Ministerul Afacerilor Interne. Și din nou nimic nu s-a făcut.
La sfârșitul anilor 50 ai secolului 19 a mai fost constituit un comitet, pentru pavarea celor mai murdare străzi. Din nou fără niciun succes.
Lucrurile au început a se mișca din loc în anii 60. Au început din partea veche a orașului – străzile Havuzului și Nincovskaia (actuala Fantanului și George Coșbuc), pe care era transportată apa de la izvor, care era numit havuz. Decizia a fost luată de gubernator împreună cu arhitectul A. Bernardazzi. Strada Havuzului a fost pavată în 1862, iar strada Mincovskaia – în 1863. În anii 1866-1867, în baza deciziei dumei orășenești, a fost pavată strada Gubernskaia (str. Pușkin) de la strada Alexandrovskaia (bv. Ștefan cel Mare) până la strada de Aur (str. Alexandru cel Bun). Către 1870 a fost pavată strada Căușeni (str. Columna), strada Seminarului (str. Bănulescu-Bodoni), strada Mihailovskaia (str. Eminescu) și str. Kiev (31 August).
Strada Ivanovskaia a fost curățată de noroiul de care nu mai puteau scăpa, abia pe la începutul secolului XX, când comanda orășenească a fost realizată de prestatorul de servicii de breasla întâi, Gheorghii Pronin, care până atunci lucrase la pavarea străzilor din Odessa. Promițând orașului un pavaj de clasa superioară și luând bani de stat pentru un granit de calitate înaltă, a cumpărat piatră de calitatea a treia, astfel îmbogățindu-se considerabil. A fost gălăgie mare, nimeni nu se saluta cu el, însă el a ieșit basma curată. Piatra lui Pronin, chiar dacă nu bucura ochiul prin frumusețea sa, totuși, a servit mult timp chișinăuienilor, salvându-i de noroi. Străzile pavate au început a fi asfaltate abia în anii 60 ai secolului XX. Pe undeva, asfaltul a fost turnat deasupra, în alte părți pietrele au fost extrase, iar gospodinele le-au cărat acasă pentru necesități gospodărești.
