Casa celebrului sculptor Alexandru Plămădeală. Autorul monumentului lui Ștefan Cel Mare

Casa nr. 52 de pe strada București nu ne-ar fi atras atenția, deși are mai mult de o sută de ani. Clădirea nu are avantaje arhitecturale deosebite — o casă tipică din Chișinau, în care locuiau familii cu venituri mici, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar familia care a trăit în această casă obișnuită nu este una de rînd. Remarcabilul sculptor moldovean Alexandru Plămădeală, autorul principalului monument din Chișinău, monumentul lui Ștefan cel Mare, și-a petrecut o parte din copilăria, adolescența și ulterior restul vieții acolo.

Un băiat talentat s-a născut în 1888, nu în Chișinău, ci în suburbie — în satul Buiucani, unde tatăl său Mihail Ivanovici era preot. Dorința sa de arte plastice a fost observată devreme și nu numai în familia sa, deși nu a primit aprobarea la acea vreme – Sașa a pictat zidurile caselor vecine cu cărbune. Mama sa, Ecaterina Georghievna, avea grijă de gospodărie – se preocupa de grădină, creștea păsări de curte, fapt ce a facilitat foarte mult întreținerea unei familii numeroase. Dar când surorile mai mari ale lui Alexandru au devenit eleve la gimnaziu, familia a fost nevoită să treacă cu traiul în oraș, pe motiv că nu era permanent disponibil transportul între Buiucani și Chișinău. În centru erau disponibile echipaje, însă comunicarea cu suburbiile a fost înființată abia în 1909 ( de către proprietarul terenului M.F. Surucian, având două autobuze în garajul său, a fost primul din Rusia care a organizat un traseu suburban regulat), și chiar și atunci într-o direcție diferită – Chișinău-Costiujeni. În martie 1889, pe numele Ecaterinei Gheorghievana a fost procurat un bun imobil într-o stare care lasă de dorit de pe strada Podolskaya (București), și câțiva ani mai târziu, pe acest loc a fost construită o casă de piatră cu un singur nivel care s-a păstrat până în zilele noastre. Tatăl a reușit să obțină funcția de profesor la un seminar teologic, și familia s-a mutat în centrul Chișinăului. Traiul lor de aici era mai puțin avantajos, deoarece salariul lui Mihail Ivanovici era mic, iar gospodărie în curtea casei nu puteau deține. Ecaterina Gheorghievana îndeplinea toate treburile casnice singură și cu ajutorul fiicilor sale. În această casă, familia adăpostea „niște lenoși” (conform afirmațiilor lui M. Livşiţ și L. Ceza în cartea „Artele plastice ale Moldovei”), adică camerele au fost date în chirie locatarilor care tot aici luau și masa.

Tatăl însuși l-a pregătit pe Alexandru pentru examenele de admitere la școala teologică, apoi el a fost înmatriculat la Seminarul Teologic din Chișinău, unde era preocupat de publicarea revistei satirice scrisă de mână. În liceu, Alexandru a început să urmeze o școală de desen din Chișinău, iar în curând a devenit studentul preferat și prieten al profesorului său V. F. Okușko, a devenit interesat de sculptură, deși această școală nu avea o clasă de sculptură.

La seminar, el a devenit prieten cu Alexei Mateevici, care era cu o clasă mai mare ca el, iar prietenia lor a rămas și după absolvire. În 1911, A. Plămădeală a părăsit această casă și a plecat la Moscova, unde în 1912 a intrat la Școala de Pictură, Sculptură și Arhitectură. Se reîntorcea acasă doar în timpul vacanțelor. În Chișinău venea și A. Mateevici care învăța la Kiev.

În cartea sa de memorii, soția sculptorului Olga Iacovlevna Plămădeală (editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1965) menționează: „Sora, Larisa Mihailovna îmi povestea, râzând, că odată Sașa l-a întâlnit pe Alexei Mateevici pe strada Podolskaya, nu departe de ferestrele camerei ei, și aceștia s-au sărutat „chiar pe stradă” și au început să vorbească. Au stat acolo mai mult de trei ore, vorbind plini de viață și fără să observe pe nimeni în jurul lor”. Adică, lângă această casă — pe strada București 52.

Aici, în această casă, s-a stabilit din nou, venind în 1918 din Sankt Petersburg, unde a lucrat la Monetărie timp de doi ani. De aici mergea la lecții, iar în 1919, după moartea lui V. Okușko, șeful departamentului școlar al Primăriei Vasilie Iurievici Cijevskii, i-a sugerat să reorganizeze școala de desen, care nu a lucrat timp de doi ani, într-o școală de artă orășenească. Aici el a elaborat planul de studii al viitoarei instituții de învățământ, gândindu-se la selecția personalului.

În 1921, în cadrul instituției școlare a fost creată Societatea Basarabeană de Arte Plastice. Secretar responsabil în acea instituție a fost Olga Iacovlevna, care l-a ajutat pe A. Plămădeală și R. Ocușco, care nu cunoșteau la perfecție limba română, să adreseze scrisori cu diverse solicitări Ministerului Culturii din București, devenind în curând cineva de genul secretarului personal al lui Plămădeală, și ulterior soția lui. Sculptorul și-a adus tânăra soție în casa mamei sale. Aici au avut parte și de zile fericite, dar și tragice ale vieții de familie, de exemplu, fiul lor mic Vladimir a murit în 1924.

În această casă, sculptorul a schițat ansamblul general al monumentului lui Ștefan cel Mare, când autoritățile orașului au decis să-i comande un monument al domnitorului (schița a fost creată cu câțiva ani mai devreme). Aici s-au întâlnit cu fiul celui mai renumit arhitect Bernardazzi din Chișinău, Eugen, autorul piedestalului monumentului, petrecând seri în șir în discuția detaliilor.

În 1938-1939, studioul sculptorului a fost situat direct în această casă.

În vara anului 1939, Alexandru Mihailovici nu mai putea lucra ca sculptor – era bolnav și slăbit, pierzând în greutate dramatic. Medicii nu înțelegeau motivul și nu au putut să-l ajute. Cu toate acestea, el, unul dintre fondatorii muzeului de artă din Chișinău, a continuat să gestioneze decorarea acestuia.

Ultima dată a părăsit această casă în toamna anului 1939. În curând a fost diagnosticat cu cancer la ficat. A murit la 15 iunie 1940.

Casa de piatră cu șapte ferestre pe fațadă este ornamentată modest cu elemente decorative – o cornișă ușor remarcabilă, panouri în relief cu un desen geometric sub ferestre. Pridvorul care iese în evidență cu o vizieră metalică, susținută de console de fier cu un ornament simplu, a fost instalat mai târziu, nu în timpul vieții sculptorului.

Casa a fost luată sub protecția statului în anii 1970, în același timp a fost instalată și o placă memorială. Se vorbește că văduva sculptorului Olga Plămădeala sa oferit să deschidă un muzeu în această casă, dar ideea nu a fost implementată. Acum există două plăci pe fațada acestei case, aceasta fiind recunoscută în calitate de monument istoric de importanță națională.  Este atît de regretabil faptul că această clădire este într-o stare atât de deplorabilă astăzi…

Advertisement